N-o sa scriu prea mult despre subiectul asta pentru ca nu vreau sa va incarc cu energie negativa, insa despre ce poti scrie cand asisti neputincios la disparitia cuiva de 36 de ani?
Am observat insa ca golul lasat de cineva care transcede acestei lumi este la fel de mare, fie ca cel care nu mai e este de varsta mai inaintata sau mai tanar. Parca acel cineva era centrul unei sfere de care se ciocneea sfera noastra si celor doua sfere le era bine cand interferau. mai mult sau mai putin....
E stranie senzatia pe care o ai dupa aceea, de parca ai fi visat, ca nu poate fi real ce s-a intamplat.
Apoi urmeaza acceptarea. Spunem ca asa a vrut Dumnezeu, incercam sa gasim o logica in tot ce s-a intamplat alinandu-ne la gandul ca poate sufletului acela ii e mult mai bine dincolo.
Oamenii se tem de moarte. Eu ma tem de suferinta pe care le-as provoca-o celorlalti daca as muri. Nu are sens sa ne fie teama de ceva ce oricum se va intampla. Cred ca majoritatea ne temem mai mult de momentul in care ar putea surveni decat de ea insasi.
Mai e apoi predispozitia la judecati de valoare si la filosofie gen: " nu e nimic viata" sau " cat traim nu stim sa ne bucuram, suntem rai si egoisti", ori " esti, maine nu mai esti", formulari si adaptari autohtone si folclorice ale lui " carpe diem" . fiecare cum il intelege sau in functie de ce afinitate are pentru un anumit cliseu.
Ce nu inteleg eu este de ce nu suntem filosofi si aplecati spre intelepciune in momentele in care chiar e nevoie sa fim? cand tindem sa fim judgemental, cand alergam si muncim ca disperatii pentru ca vecinul si-a schimbat mobila, si-a luat masina noua sau si-a pus termopan ultimul trend ori cand efectiv nu mai gasim calea de comunicare cu cel de langa noi si alunecam repede in cearta, depresie, autodistrugere?
de ce oare suntem atat de slabi? de ce ii spunem celuilalt te iubesc numai de sfantul valentin? pentru ce pastram orgoliile nestirbite?pentru ce mai iubim numai daca suntem iubiti la randu-ne? pentru ce mergem la biserica daca mergem numai cand trebuie sa cerem ceva?
Haideti sa acceptam motto-ul zilei de azi: " sa invatam sa traim frumos" ! sa ne facem o filosofie de viata care sa ne ajute si pe noi si pe ceilalti, astfel incat odata ajunsi acolo, noi, sau ce se spune ca mai traieste din noi dupa aceea, sa fie multumit de ce a facut pe cand putea pasi pe asfalt sau manca cirese vara, iar ceilalti sa poata spune " a fost o placere sa-l/o cunosc!" Cu alte cuvinte, sa incercam sa ramanem vii in mintea celorlalti prin lucruri si atitudini frumoase!
sâmbătă, 28 iunie 2008
luni, 16 iunie 2008
making a fresh start
Mi-am facut blog nou!
Insa acum sunt speriata de moarte ca s-ar putea sa nu am nimic interesant de spus............
teama de ridicol si de banal m-a urmarit cu perpetua insistenta toata viata . mi se pare un atu si un deserviciu in acelasi timp.
fotografia poate parea ciudata si un fel de nuca in perete, asa ca am sa va dau un hint: am ales-o pt ca zilele trecute m-a surprins un prieten cu o remarca ce m-a pus pe ganduri, aceea ca animalele ne sunt net superioare pentru ca ele mananca atat cat le trebuie, vaneaza atat cat le trebuie, pe cand noi suntem cei fara limita.
are dreptate, prietenul meu.
si aproape ca ma simt vinovata ca am cazut si eu in pacatul de a ma considera superioara animalelor.
parca o aud pe mama mea draga spunand: sa nu cumva sa uiti sa hranesti animalele, ca daca ar avea maini, si-ar lua singure, dar nu au.........
sau parca il vad pe tatal meu suparat ca a venit acasa si nu a gasit apa in vasul pasarilor sau animalelor
zilele trecute, uitandu-ma la closca care isi chema puii la adapost pentru ca incepuse sa ploua mi-am explicat de unde vine expresia: " ca o closca" si apoi mi-am amintit cum plangea cate un pui al cate unui animal instrainat de mama lui sau cu cata grija pisica urca la locul unde-si tinea puii si le dadea sa suga,asta dupa ce ea coborase sa se hraneasca
intru apoi in camera si dau drumul la televizor. la stirile de la ora 5 un copil a fost abandonat si gasit la ghena de gunoi.
mai tarziu, cand vad un documentar pe tv cultural, constat ca intr-o anumita perioada a istoriei italiene, pe durata carnavalului de la venetia, cand exista mai multa libertate decat ne putem inchipui noi acum, orfelinatele erau pline de copii abandonati
copii care traiau fara sa stie nimic despre parintii lor, multi dintre ei oameni de vaza a comunitatii italiene la acea vreme....
revenind la imagine: nu-i asa ca blandul meu calut poate fi considerat cu mult superior multora dintre noi?
ca sa nu-i mai mentionez aici pe cei care bat animalele, pentru ca ei cu siguranta au incurcat regnurile cand s-au nascut........ si ma doare sufletul ca se considera superiori creaturilor pe care le lovesc!!!!!!!!!!!!!!!
asta a fost prima mea postare. n-o mai recitesc, pentru ca i-as gasi cusur cu siguranta si as ramane fara un prim articol ... sper sa am ce spune de acum inainte!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
